Părinte Policarp, credeţi că se poate vorbi de o anumită amorţeală a parohiei ortodoxe în România?

Într-adevăr, este inevitabil să constatăm cât de mult şi cât de grav se alterează duhul autentic creştin la nivelul comunităţilor parohiale în care trăim. Ele riscă să devină un soi de enclave existente într-o anumită suficienţă de sine şi într-un ermetism aproape dezarmant pentru tot omul care încearcă să intre într-un contact nemijlocit cu mădularele unei parohii. Asistăm la un fenomen omniprezent de sectarizare a parohiei. Am ajuns să nu ne mai cunoaştem unii cu alţii, cei care frecventăm aceeaşi biserică, să nu ştim măcar cum ne cheamă, să nu fim familiarizaţi unii cu problemele celorlalţi, să nu ne rugăm pentru aceste probleme. Şi, mai ales, am ajuns  să pierdem coordonata esenţială a parohiei, anume cea euharistică. Putem să ne întrebăm, fiecare în parte, ce pondere mai are în viaţa noastră parohială existenţa în jurul împărtăşirii cu Trupul şi Sângele lui Hristos…

Prezenţa noastră la biserică tinde să capete conotaţiile unui eveniment monden ca oricare altul. Mergem acolo animaţi de o anumită mentalitate, tributară mediului cultural profund individualist în care trăim. Ea are de-a face şi cu un anumit spirit pietist, anume acea mentalitate potrivit căreia mântuirea este o chestiune strict privată. În virtutea acestei idei, ne ducem la biserică parcă spre a ne satisface nişte „necesităţi” spirituale sau religioase individuale. Am pierdut coordonata aceea profund intimă, atmosfera aceea familială care însufleţea într-o vreme comunităţile parohiale creştine. Şi este un simptom cu atât mai grav, cu cât se întâmplă foarte des să nici nu-l conştientizăm ca atare. Iată de ce nevoia regândirii radicale, nevoia refacerii din rădăcini a existenţei noastre parohiale, pentru că parohia este cea dintâi entitate comunitară în care putem să experimentăm, încet-încet – cu toate suişurile şi coborâşurile de rigoare – naşterea lui Hristos în inima noastră: cu cât ne plecăm mai atent către nevoile fraţilor noştri din parohie, cu atât ne asemănăm mai mult Mântuitorului nostru Hristos, Care S-a plecat şi S-a smerit şi S-a jertfit pentru fiecare dintre noi în parte.

Cum se manifestă liturgic această criză a parohiilor noastre?

În primul rând, veţi remarca imediat lipsa noastră de preocupare faţă de ceea ce este chiar esenţialul vieţii creştine, anume întâlnirea cu Hristos în faţa sfântului potir. Dezinteresul pentru spovedanie şi împărtăşanie ne-a făcut să pierdem într-o foarte păgubitoare măsură discernământul duhovnicesc asupra reperelor noastre în viaţa de parohie. Am ajuns, în virtutea acestei lipse de discernământ, să trăim o răsturnare a priorităţilor, o inversare a valorilor, să nu ne mai preocupe atât Hristosul euharistic de la Sfânta Liturghie, cât calitatea cântării, să zicem, calitatea picturii, calitatea arhitecturii, calitatea conversaţiilor cu oamenii pe care-i întâlnim în biserică.

În altă ordine de idei, am început să preţuim mai degrabă atingerea de veşmintele preotului, căderea dinaintea lui la vohodul mare al liturghiei (nu intru în amănunte, ştiţi foarte bine la ce mă refer), „sfinţirea” bluzelor şi ciorapilor, citirea unor aşa-zise rugăciuni de „dezlegare a cununiilor” şi multe alte asemenea năzdrăvănii, în loc să ne preocupe asceza permanentă a luptei cu păcatul, spovedania frecventă, împărtăşirea continuă cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Am ajuns să valorizăm mai mult sfântul maslu, de pildă, decât pregătirea constantă pentru euharistie. Mergem parcă mai înfocaţi şi mai însufleţiţi la sfântul maslu decât la dumnezeiasca liturghie! Suntem mai interesaţi de ungerea cu untdelemn sfinţit decât de primirea Sfintei Împărtăşanii…

În acest context, ar fi bine să facem un recurs la memorie, trecând în revistă felul în care a evoluat taina aceasta a ungerii cu untdelemn sfinţit în istoria creştinismului. Ei bine, sfântul maslu nu a fost iniţial o slujbă care se săvârşea de obşte, pentru oricine, în orice situaţie şi oricum. Persoana care venea dinaintea preotului unei parohii, slujitorului unei comunităţi, şi cerea să i se facă rânduiala ungerii cu untdelemn sfinţit spre tămăduire, era mai întâi cercetată duhovniceşte, era adusă la scaunul de spovedanie, pentru ca preotul să vadă dacă nu cumva pătimirea cu pricina este rânduită de Dumnezeu în chip răscumpărător pentru nişte păcate anume, sau este îngăduită spre dezmeticire şi spre reaşezare pe un făgaş mântuitor a acelei persoane, care până să ajungă să sufere nu avea nicio tangenţă cu Hristos şi cu Biserica Sa. Trebuia stabilit apoi dacă era cu adevărat vorba de boli sufleteşti, şi nu cumva de boli psihice, sau de boli închipuite, ş.a.m.d.

Cu alte cuvinte, dacă ne îngrijim să stăm departe măcar de păcatele grosolane, iar pe cele mici să le spovedim frecvent, imediat ce le-am săvârşit, şi în felul acesta să ne putem apropia fără sincope semnificative de Sfântul Trup şi de Cinstitul Sânge al Mântuitorului Hristos, abia atunci avem ce nădăjdui de la sfântul maslu. La sfântul maslu ne tămăduim dacă mai înainte ne-am curăţit de păcate, dacă ne-am aşezat pe calea aceasta a vieţuirii în Hristos. Este un har peste har, după ce am trecut prin celelalte etape de neapărată trebuinţă sporirii noastre duhovniceşti şi vindecării trupeşti.

Dimpotrivă, astăzi asistăm la o atât de exuberantă dezvoltare, la o anumită modă – am putea să o numim – a sfântului maslu săvârşit pe bandă rulantă. De ce? Pentru că omului îi este mult mai lesne să-şi amăgească propria conştiinţă cu faptul că a făcut răbdare un ceas şi jumătate, a lăsat un pomelnic, poate şi o mică jertfă, eventual sub forma unei sume de bani, şi în felul acesta este îndreptăţit să aştepte rezolvarea unei probleme, de orice natură ar fi ea, decât să intre cu adevărat în profunzimea lucrurilor şi să se înhame la lupta aceasta duhovnicească împotriva păcatului dinlăuntru. Să înceapă, în sfârşit, să-şi urască greaşala, să nu mai suporte despărţirea de Hristos, lipsa harului lui Dumnezeu adusă prin concesiile pe care le face păcatului în viaţa sa. Şi de aceea se şi întâmplă că de multe ori megem la sfântul maslu şi ne întoarcem de acolo exact aşa cum am plecat: ne-am pierdut vremea, ne-am pierdut eventual banii, ne-am pierdut mai ales iluziile. De ce? Pentru că nu am pus începutul acolo unde trebuia. Am încercat să zidim pe nisip, pe pământuri mişcătoare, nu pe piatra cea tare, pe piatra cea din capul unghiului – Hristos, prin dezbrăcarea de omul cel vechi al patimilor şi tânjirea după făptura cea nouă, renăscută din moartea păcatului, prin taina pocăinţei la scaunul de spovedanie, şi revigorată duhovniceşte prin primirea Trupului şi Sângelui lui Hristos.

Deşi există canoane care îl aforisesc pe creştin dacă participă la liturghii în şir fără să se împărtăşească, am ajuns acum – datorită accentelor puse strâmb în viaţa noastră parohială – să ne mai împărtăşim cu Hristos „din an în Paşti”, la modul literal. În schimb, de-a lungul acestui interval, trecem poate pe la zece, douăzeci sau treizeci de sfinte masluri! Iată în ce fel ajungem pe zi ce trece mai formalişti, mai superficiali, şi sfârşim prin a ne abate din căile evangheliei.

De ce credeţi că nu reuşim să fim uniţi în parohie?

Iată sursa problemei: nu-i facem loc lui Hristos în mijlocul nostru! Bântuim prin parohie, neştiind nici noi foarte precis ce căutăm. De aceea se simte atât de drastic nevoia revigorării parohiei, ca entitate vitală pentru bunul mers al Bisericii. Să ne ferească Dumnezeu să fie nevoie să trăim iarăşi vremuri de prigoană explicită, de catacombă. Pentru că sfinţii părinţi spun că înstrăinarea este prilejul perfect pentru dobândirea folosului duhovnicesc şi a sporirii în iubirea faţă de aproapele. Din păcate, vremurile de pace şi bunăstare aduc deseori suficienţă de sine, mulţumire de sine, răceală şi împietrire în raport cu cei de lângă noi, şi aşa se pietrifică toate comunităţile noastre parohiale. Mergem la biserică şi ne simţim, poate, mai însinguraţi decât pe stadion sau decât la cinematograf. Nu ştim să interacţionăm, nu ştim să venim unii în întâmpinarea celorlalţi, nu ştim să suferim pentru celălalt, nu ştim să ne bucurăm de prezenţa celuilalt.

În atari condiţii, va fi extrem de greu pentru cineva din afara comunităţii să se integreze în parohie fără poticneli şi dezamăgiri. De ce? Pentru că se vede brusc în faţa unui „sistem” inert şi descumpănitor de impersonal, care oferă prea des peisajul deprimant al unor bătrânele îmbufnate gata să taie şi să spânzure în numele unei pseudo-credinţe învecinate cu superstiţia şi magia, sau al unor tineri elitişti, foarte îngroşaţi în părerea de sine, care nu-şi dau seama că ei înşişi, atunci când au intrat prima dată pe uşile unei biserici, aveau părul vopsit, sau cercel în ureche, sau inele şi farduri, sau tricouri cu Metallica, sau încă mai trădau reminiscenţe de pe vremea când Îl căutau pe Hristos în tot felul de alte spiritualităţi aberante. Prin această lipsă de nobleţe şi deschidere, ne vădim alienarea parohială în care trăim cu atâta iresponsabilitate, uitând ceea ce ne spun sfinţii: că dragostea de Dumnezeu se verifică prin dragostea de aproapele.

În numeroase biserici nu mai sunt respectate nici un fel de reguli ale ordinii, iar bărbaţii stau laolaltă cu femeile. Ce consideraţi că ar trebui făcut?

Neorânduiala atotcuprinzătoare care stăpâneşte în covârşitoarea majoritate a bisericilor spune foarte mult despre neorânduiala din sufletele noastre. Trăiesc şi eu, ca preot slujitor într-un anume locaş, amărăciunea legată de maniera comportamentală a foarte multor oameni care calcă pragul acelei biserici. La Schitul Bran ne-am străduit, spre exemplu, să afişăm pe uşa de intrare în biserică o hârtie enumerând vreo 12-13 reguli pe care le-ar cere elementarul bun simţ şi o vagă urmă a celor şapte ani de educaţie primită acasă. Fireşte însă că nu mulţi îşi găsesc răgazul sau dovedesc dispoziţia de a citi ce scrie acolo. Când tulburările în biserică se petrec la un mod care îmbracă deja imaginea flagrantului, opresc pur şi simplu slujba şi încerc, într-o primă fază mai discret, într-o a doua fază la modul nominal, să invit persoana respectivă să se conformeze regulilor locului. Desigur că acest lucru a creat destul de repede un binevenit filtru al credincioşilor care frecventează biserica, anume doar aceia interesaţi exclusiv de rugăciune. Dacă vin acolo ca să afle cine altcineva a mai sosit, cu ce este îmbrăcat, cu cine stă de vorbă, ce a adus, ce se mai întâmplă cu pensiile şi cu partidele politice, dacă vin ca în timpul liturghiei să aprindă lumânări sau să aducă pomelnice la sfântul altar, atunci însăşi firea locului îi va face imediat să observe că ies din decor atât de strident, încât e nevoie fie să-şi reconsidere comportamentul eclesial, fie să opteze pentru varietatea de biserici care le stau la îndemână în satele şi comunele învecinate.

Este bine, aşa cum s-a amintit, ca femeile să stea osebit de bărbaţi în biserică, din mai multe raţiuni. Aceasta le ajută şi pe femei să se concentreze mai mult în rugăciune, dar îi determină şi pe bărbaţi să-şi adune mintea mai lesne către cele duhovniceşti ale slujbei – părinţii n-au rânduit întâmplător nici măcar acest lucru. Sigur că nu trebuie făcut mare caz dacă se întâmplă să existe sporadic încălcări ale acestei rânduieli. Dar, dacă ele iau turnura de fenomen, atunci cred că merită făcut aproape orice ca să fie descurajate. Oricum, cel dintâi preotul este dator să discute pe îndelete cu oamenii, vizându-i mai ales pe cei care se sustrag acestor rânduieli, să folosească cel puţin prilejul predicii spre a arăta cum se cuvine să ne comportăm în biserică.

Pe de altă parte, sunt fel şi fel de oameni care vin în parohie, şi nu trebuie să pierdem din vedere faptul că unii dintre ei intră poate pentru prima dată. Iar diavolul ne poate ispiti, aţâţându-ne mânia, să fim prea abrupţi şi neînduplecaţi cu aceia care au firi mai sensibile, astfel încât ei să nu mai simtă apoi nicio aplecare către a mai intra altă dată în vreo biserică; să plece de acolo cu o prejudecată, neînţelegând foarte bine despre ce este vorba, crezând că pur şi simplu nu sunt dezirabili, nu sunt preţuiţi, şi prin aceasta să-şi îndreptăţească mai departe lipsa legăturii cu Biserica. Trebuie ca, atunci când mustrăm, să luăm aminte ce fel de om avem în faţă, care este situaţia concretă pe care o avem în vedere, şi să ne rugăm lui Dumnezeu să ne păzească şi pe noi de orgoliu şi de patimă atunci când mustrăm, şi să-l ajute şi pe el să înţeleagă foarte limpede care este sensul duhovnicesc al rânduielii pe care îi cerem să o respecte.

Cum putem scăpa de foiala pomelnicelor, lumânărilor şi uşilor trântite pe toată durata liturghiei?

Din păcate, experienţa arată că în majoritatea bisericilor sunt foarte mulţi oameni lipsiţi de acea indispensabilă delicateţe duhovnicească pe care trebuie să o pretinzi unui creştin deja îmbisericit. Poate vă amintiţi că părintele Porfirie Kavsokalivitul – că tot vorbeam de marii sfinţi contemporani; iată un altul dintre ei! – spunea într-una din cărţile lui că un creştin care a făcut experienţa harului Sfântului Duh ajunge atât de sensibil, atât de gingaş, atât de delicat până şi în cele mai mărunte expresii ale comportamentului său, încât nu ar fi în stare vreodată nici măcar să trântească o uşă… Comparaţi starea aceasta de lucruri cu frecvenţa trântitului uşilor în bisericile în care vă duceţi! Nu mai vorbesc de eterna sporovăială, de exasperanta agitaţie, de faptul la fel de întristător că în timpul liturghiei mulţi sunt mai interesaţi să cumpere lumânări sau icoane sau cruciuliţe, sau să ducă acatiste la sfântul altar, decât să se roage, să fie atenţi la curgerea dumnezeieştii slujbe.

Un creştin ar trebui să înţeleagă de ce nu mai are absolut niciun sens să ducă un pomelnic la sfânta liturghie după ce aceasta a început. Dacă el nu a fost pomenit la rânduiala proscomidiei, în timpul căreia se şi scot din prescură părticelele pentru toţi cei vii şi adormiţi care sunt scrişi pe hârtiile aduse de credincioşi în biserică, atunci pomenirea de către preot în timpul propriu-zis al liturghiei nu are niciun efect în ce priveşte iconomia dumnezeiască a acestei slujbe. Este ca şi cum ar fi pomenit de preot în particular sau la orice altă ierurgie, la o vecernie, la o utrenie, la un paraclis, la un acatist, la psaltire etc. Pomelnicele se aduc pentru rânduiala proscomidiei, iar tradiţia tipiconală interzice preotului – în afara cazurilor absolut excepţionale – să facă pomeniri cu voce tare în timpul liturghiei. Prin urmare, necunoscând aceste lucruri elementare, stricăm şi rânduiala şi buna aşezare a slujbei, nu tragem niciun folos duhovnicesc din faptul că am lăsat pomelnicul respectiv după ce liturghia a început – pentru că el va putea fi pomenit abia la următoarea liturghie în rânduiala proscomidiei – ba, mai mult, ne punem în situaţia de a-l ispiti pe preot să încalce o rânduială tipiconală şi, în orice caz, să se împrăştie el însuşi de la lucrarea liturgică pe care o are de făcut acolo în deplină tihnă sufletească. Pe tot parcursul liturghiei, preotul are atâtea rugăciuni de rostit, însoţite de atâtea gesturi pline de taină şi semnificaţie duhovnicească sau teologică, încât, dacă îşi vede liniştit şi aşezat duhovniceşte de liturghia lui, nu are cum să mai citească şi pomelnice după ce aceasta a început.

Aşadar, ceea ce se întâmplă în biserici spune foarte mult despre nivelul nostru duhovnicesc şi teologic. Dar mai grav este că nu suntem nici măcar un popor cizelat, civilizat, trecut serios prin educaţia celor şapte ani de acasă, nici măcar un popor cunoscător al codului bunelor maniere. Iar preotul trebuie să ţină seama, la nivelul pastoraţiei sale, de aceste realităţi, şi să facă o catehizare în consecinţă, pornind de la… zero! Pentru că suntem un popor creştin de cota zero, şi de aceeaşi notă.

Bineînţeles că nu pledez însă pentru reţete universale. Preotul, împreună cu credincioşii, în sfătuire cu toate mădularele comunităţii, este liber să găsească soluţii adecvate. Dar este bine să nu lase lucrurile să evolueze prea mult spre rău, pentru că altfel se va ajunge într-un ritm accelerat la situaţia în care excepţia să devină regulă, şi parohia să devină nefrecventabilă.

Cum să ne rezolvăm problemele duhovniceşti atunci când preotul nostru este foarte greu de găsit la biserică?

Dovediţi o insistenţă cât mai curajoasă şi nu vă sfiiţi să-l exploataţi la maximum. Chemarea şi slujirea preotului acestea sunt: a fi întotdeauna la dispoziţia păstoriţilor săi, pentru ale căror suflete va da seamă înaintea lui Dumnezeu. Preoţia este expresia maximală a jertfelniciei hristice faţă de semeni. Preotul este jertfitor, dar şi jertfă. El îşi sacrifică fără ezitări viaţa sa personală – dacă, într-adevăr, îşi ia în serios preoţia, sau măcar o înţelege în coordonatele ei fundamentale – ceea ce ar trebui să nu facă pe nimeni să descurajeze. Sunaţi-l oricând pe preot pentru un sfat, pentru un cuvânt, cercetaţi-l oricând pentru o rugăciune, căutaţi-l oricând la biserică pentru spovedanie, arătaţi-vă interesaţi de primirea lui Hristos în Sfânta Împărtăşanie pe tot parcursul anului, şi veţi vedea cum toate acestea îl ajută automat şi pe preot să crească duhovniceşte, să-şi înteţească rugăciunea personală, să-şi îmbogăţească programul liturgic, să citească mai mult scrierile sfinţilor părinţi, să ceară sfatul preoţilor mai experimentaţi decât el şi să-şi asume mai hotărât crucea jertfelniciei faţă de credincioşii săi.

(Extrase din conferinţa cu titlul Crăciunul lăuntric – un praznic cotidian, susţinută de către Părintele Policarp Stoian la Universitatea Transilvania – Braşov, în 22 noiembrie 2009)